Prima calatorie fara bebe *shitting my pants*

Prolog. This maternity shit has been so amazing but so fucking transformational i didn’t get one day of stability or relaxation. And transformation continues while i’m on a roller-coaster of new strong emotions to deal with.

Dupa 1 an jumate de bebeluseala am planificat o calatorie cu avionul, business need. Dupa 1 an jumate eu, mama super dedicata, plec de langa bebe mai mult de 2 ore si ma apuca toate fricile lumii. M-am gandit daca sa-l iau si pe el dar pentru 3 zile de calatorie nu imi ieseau combinatiile perfect.

Asa ca am cumparat stoc de tot ce e nevoie, am echipat toti bunicii cu instructiuni de masa/somn/imbracaminte, tips & tricks, am scris pe un carton programul zilnic, ca sa fie negru pe alb, old people style, si am ajuns in aeroport. De unde si scriu acum! Iar daca nu scriu gandurile care-mi trec prin cap o sa-mi alimentez psihoza. Sigur e psihoza. Bunicile au mai stat cu noi in repetate randuri si cunosc ritmul si dinamica zilelor destul de bine, au dormit cu bebe in timpul zilei, l-au schimbat, l-au hranit. De unde psihoza?? Din faptul ca inca alaptez, doar pe timpul noptii, din 2 in 2 ore!, si aceasta calatorie e inceputul intarcatului, by choice. Si ca niciodata dar niciodata nu a fost lasat bebe pe timpul noptii fara mine si fara his bestie, the boobie. God bless the boobies!

Am cateva idei psihotice principale, restul e zgomot puternic de fundal, piese de domino in cadere abisala:

⁃ daca se intampla sa cada si sa se loveasca rau?

⁃ daca face temperatura din senin?

⁃ daca plange neconsolat pe timpul noptii?

⁃ daca se trezeste des si nu se odihneste?

⁃ daca bunicile nu observa ceva important?(orice, ca sunt bunici si poate nu vad bine, poate le fura peisajul, poate n-au ochelari la ochi, poate nu stiu la ce sa se uite!!!) Asta e cea mai obsesiva intrebare de tip ‘black hole’.

Cam atat, e destul pentru o singura zi. La altceva nu ma pot gandi, nu ma pot relaxa, tequilla nu se serveste, si nici nu ma simt mai bine scriind astea. In 3 zile o sa va spun daca s-au produs transformari mentale. In bine sper :))) dar sperantele sunt minime, atasamentul e maxim. Don’t judge me, imma mom and it’s my battle.

Epilog. Responsabilitatea, totusi, trebuie sa se simta in profunzime si cu greutate de catre bunici – la plecare mi-a venit din senin sa le spun urmatoarele: ‘Sa aveti grija de Sebastian mai mult decat ati avut vreodata de copiii vostri!!!’.

If that’s not huge pressure i don’t know what is 🙏